eu sunt nebună.

Eu sunt nebună. fiţi atenţi.

Lime : ) : Avatarul tău.
Jadeeeeeeeeee : Ce-i cu el?
Lime : ) : Mă deprimă. Schimbă-l.
Jadeeeeeeeeee : o.O

sau

Lime : ): http://25.media.tumblr.com/tumblr_m66kxpxQ4J1rybs3zo1_500.gif
Lime : ): Moment in care nu rad de proasta =)))
.::Miss Kwon::. Crissω: awww
.::Miss Kwon::. Crissω: ce cute e
Lime : ): Stiu  .:))
Lime : ):  =)) Iar rad. E vina ta

sau:
Octa: Gotta make love.
Eu: Gotta have sex.
Octa: O pune-m de-un double?
Eu: CHOCO DOUBLE EEEE :3333

Boyfriend vs. Boyfriend.

După ce m-am chinuit ieri seară trei minute şi 23 de secunde cu melodia, faimoasa melodie, Boyfriend a lui căcănarul de Justin Bieber am ajuns la concluzia că am un motiv pentru care ascult K-Pop. Nu, nu e din cauză că îmi place Asia. Adică, da, şi ăsta e un motiv importanta, dar, de fapt, am altul şi mai bun.

Recent, o tută de afară mi-a făcut circ cât vorbeam cu Galaxy la telefon (are şi ea 500 de minute şi le consumă cu eu) despre Boyfriend. Adică, trupa Boyfriend cu un maknae de 15 ani rapper. Trecând peste, îi închid lui Galaxy pentru că venise Octa cu mâncarea (Pufulim, Măria Ta! ) şi odată cu Baby al meu vine şi tuta.

Tută (T) - Tuuu, ai ascultat Boyfriend (Cu o faţă de vacă idioată, cam cum e.)

Ieo - Da.

T - Buah, că nici eu nu am ascultat-o.

Ieo - La ce intelect ai, nu mă mir dacă nu ştii despre ce vorbesc. Baby, dă-mi fufuleţi!

O - Da!

T - Da' ce ai tu, crezi că eu (a se citi EU nu Ieu) nu ascult Justin Bieber :-j ? (ma avea puţin şi o şi auzeam 'două puncte liniuţă jâ')

O - =))Adică Octa, pur şi simplu, a izbugnit într-un râs de om nebun şi handicapat ( ca să nu folosesc epitetul de Ciobo)

Ieu - : )) . Tu, chizdă, tu chiar crezi că eu ascult Justin Sug-de-Biberon?

T - Da' tu de ce vorbeai. că Ziceai tatatata Boyfriend tatatatata Galaxy ce fain o fost tatatatatata

Ieu - O____O (către Baby): Asta îi idioată sau...

O - What the hell, tu, pizdă cu un neuron retardat, asta vorbea de trupa Boyfriend.

K-Pop de tipe

Da, dragi cititori, ştim cu toţii că ascult K-Pop. Şi dacă nu, bun venit la subiect cu asta. XD

Trecând peste, de curând am o obsesie pe care înainte nu o aveam. Nu voiam să ajung aici, dar, aparent, am ajuns al concluzia că îmi place 2NE1. Nu cer să ştiţi cine sunt, adică, e suficient că o să vă fac o listă cu melodiile de care m-am ataşat.

Totul a început cu I am the best, deşi nu îmi plăcea aşa de tare. Dar era very stresfull să vezi cum playlist-ul tău perfect începe cu 2PM. Aşa că mi-am pus melodia asta. Apoi, cu un click greşit, am ajuns să ascult un cover pe engleză a melodiei Ugly pe care, apropo, o iubesc.

Şi, aşa am ajuns eu să ascult K-Pop de la tipe. Şi în secunda în care scriu asta, ascult Lonely, pentru că îmi place. Şi nu îmi place cum îmi place orice căcat de melodie Super Junior pentru că sunt o ELF sau cum îmi place fiecare melodie FT Island pentru că sunt o Primadonna sau cum ador fiecare melodie B.A.P. pentru că sunt o Baby... Îmi place cum îmi place Bye Love Bye de la DBSK.

Deci, mai nou sunt o Boice [şi eu te iubesc, Galaxy] şi o nouă BlackJack. şi o Cloud. Şi mă mândresc cu asta xD.

P.S. : Felicitări lui Adde care a luat 9,28 la mate ! La literatură încă avem emoţii [6,66 fără restanţă], dar altfel ştim că nu ne-ai lăsat baltă.

Ad-Dae Fighting !

So, curvă, asta - mi place.

Ascultam nişte rap românesc şi mi-am adus aminte că Puya, adică ăla de care nu mai ştie nimeni nimic, exista.

Păi.

Bă, băiatule, me gusta la tine.

3851 - Fata cu portocale, partea I

Mă apucase, pe la paişpe ani, cred, cheful de a citi cărţi scrise acum mai bine de o mie de ani. Este interesant. Adică, viziunea atât de simplă a oamenilor de pe atunci, fără un milion de aparate, utile sau inutile, care să le îngreuneze existenţa din ce în ce mai tare. Cel puţin, mie îmi îngreunează existenţa. M-am apucat de o carte scrisă prin 2000 şi ceva. Nu ştiam de ce aş citii aşa ceva, din moment ce eu nu putea mă arunc cu capul înainte când vine vorba de romace-uri. Dar mi-a plăcut titlul. „Fata cu portocale”. Înainte să se termine de salvat în memoria iBook-ului, sub două minute, mi-am imaginat ce aş scrie eu într-o carte cu un asemenea titlu.

Aş fi scris despre o fată care vindea portocale, probabil o fată săracă, dar extrem de frumoasă. Sunt un visător, nu ai ce-i face. Nu ştiu de ce, dar mi-am imaginat-o ca arătând ca şi o colegă. Trecând peste asta, mi l-am imaginat pe personajul principal cumpărând de la ea în fiecare zi câte două, trei portocale, fără un scop anume, doar pentru a intra în vorbă cu ea. Dar ea era îndărgostită de fratele lui (cred că am citit asta într-o altă carte) aşa că el purta o aşa-numită one-sided love. Îmi plăcea ideea asta. Din păcate nu am apucat s-o dezvolt mai tare. Cartea se terminase de download-at, aşa că trebuia să văd dacă aveam dreptate.

Am trecut prin primele pagini cu un dezinteres total. De fapt, dacă te gândeai, nu prrezentau nimic altceva decât poveseta unui tânăr care şi-a pierdut tatăl, şi a cărei familie descoperă un ditai manuscrisul într-un cărucior (mi-a luat ceva să-mi aduc aminte că înainte oamenii nu puteau manipula gravitaţia cu uşurinţa cu care o facem astăzi) şi că în el se apucă de povestit despre ceva, punându-i tot felul de întrebări care, aparent, nu au răspuns. Dar, apoi, am aspirat cartea. Nu vă voi spune mai multe, vă las să citiţi singuri. Cu toate astea, vă pun că sfârşitnul nu este cel imaginat de mine. Nu există o fată care vinde portocale. Dar este o poveste de dragoste dintre cele mai ciudate.

Mi-a trecut rapid pasiunea cu cititul. Deşi pe la vârsta aceea găseam mult mai atractivă o copertă de carte cu colţuri rotunjite decât o colegă adevărată, cu formele ei, nu m-am ţinut mult de asta. S-a întâmplat „liceul”. Adică, am intrat într-a noua ca fiind coleg cu alţi doi tipi şi încă douăzeci şi şapte de fete. Mare plăcere, în cealaltă clasă erau aproape douăzeci de băieţi şi vreo cinci fete. Aparent, aşa un venit mediile. Şi eu, deşi numele meu începe cu T, sunt primul din clasă. Adică, am fost. M-am împrietenit cu unul dintre acei colegi pentru o perioadă scurtă de timp. El m-a scos în lume. Adică am aflat şi eu că Aenel-ul nu este chiar ultimul oraş de pe Part'il. De fapt, aparent, era chiar un oraş frumos. Cel puţin, când ştiai ce să faci când pleci de acasă, şi mai ales când nu ieşeai afară doar din cauză că mama ta nu îţi mai dădea bani să-ţi cumperi cărţi şi trebuia să lucrezi, să faci pe baby-sitter-ul cu doi băieţi gemeni mai răi decât orice creatură a iadului.

Colegul acesta, Aiden, m-a scos cu nasul din cărţi. M-am şi tuns de dragul lui, într-un fel foarte rock-ish, devenind astfel unul dintre acei băieţi care zâmbeau unei fete şi le aveau pe primile zece să facă orice pentru el. Probabil că părul şaten şi cohii verzi mă ajutau. Dar nu garantez. Şi înainte erau la fel. Oricum, am ajuns aici din cauza lui Aiden.

Am progresat în anii de ligeu, şi am ajuns de la Robert, banalul Robert, cum mă strigau profesorii, la Robb von T, cum eram strigat în generală. Bine înţeles, în generala petrecută în minatul cartier de mucitori al oraşului era cu totul altceva decât liceu din centrul său. Aici eram un nimeni. Acolo eram un VIP. Acolo eram considerat bogat, tata câştiga peste zece mii de t'oni în fiecare luna, cu aproape cinci mai mult decât oricine. Aici, tata avea un salaiu sub acceptabil. Dar aiden a avut grijă să păstreze secret unde stau şi din ce familie provin. De aceea am devenit din nou un membru distins al ierarhiei şcolare. Nu exista concurs de space-o-scatter la care eu şi cu Maddei să nu particip. Şi să nu câştig. Eram, pe scurt, cel mai bun la ce îi interesa pe ei. Aveam tot ce îmi doream, când îmi doream, cum îmi doream. Aşadar, eram perfect pentru ei. Tata lucra pe Calus Nouă, de aceea nu era niciodată acasă, iar mama a murit într-un accident de maşină. Toate petrecerile pe care le-am dat vreodată, adică două, erau într-o casă pe care o închiriase Aiden pentru mine. Aparent, în a fi guvernator de Calus Zece nu era chiar aşa de rău cum spunea tata. Aveai mai mulţi bani decât ai fi putut cheltui într-o viaţă.