Mă apucase, pe la paişpe ani, cred, cheful de a citi cărţi
scrise acum mai bine de o mie de ani. Este interesant. Adică,
viziunea atât de simplă a oamenilor de pe atunci, fără un milion
de aparate, utile sau inutile, care să le îngreuneze existenţa din
ce în ce mai tare. Cel puţin, mie îmi îngreunează existenţa.
M-am apucat de o carte scrisă prin 2000 şi ceva. Nu ştiam de ce aş
citii aşa ceva, din moment ce eu nu putea mă arunc cu capul înainte
când vine vorba de romace-uri. Dar mi-a plăcut titlul. „Fata
cu portocale”. Înainte să se termine de salvat în memoria
iBook-ului, sub două minute, mi-am imaginat ce aş scrie eu într-o
carte cu un asemenea titlu.
Aş fi scris despre o fată care vindea portocale, probabil o fată
săracă, dar extrem de frumoasă. Sunt un visător, nu ai ce-i face.
Nu ştiu de ce, dar mi-am imaginat-o ca arătând ca şi o colegă.
Trecând peste asta, mi l-am imaginat pe personajul principal
cumpărând de la ea în fiecare zi câte două, trei portocale, fără
un scop anume, doar pentru a intra în vorbă cu ea. Dar ea era
îndărgostită de fratele lui (cred că am citit asta într-o altă
carte) aşa că el purta o aşa-numită one-sided love. Îmi plăcea
ideea asta. Din păcate nu am apucat s-o dezvolt mai tare. Cartea se
terminase de download-at, aşa că trebuia să văd dacă aveam
dreptate.
Am trecut prin primele pagini cu un dezinteres total. De fapt, dacă
te gândeai, nu prrezentau nimic altceva decât poveseta unui tânăr
care şi-a pierdut tatăl, şi a cărei familie descoperă un ditai
manuscrisul într-un cărucior (mi-a luat ceva să-mi aduc aminte că
înainte oamenii nu puteau manipula gravitaţia cu uşurinţa cu care
o facem astăzi) şi că în el se apucă de povestit despre ceva,
punându-i tot felul de întrebări care, aparent, nu au răspuns.
Dar, apoi, am aspirat cartea. Nu vă voi spune mai multe, vă las să
citiţi singuri. Cu toate astea, vă pun că sfârşitnul nu este cel
imaginat de mine. Nu există o fată care vinde portocale. Dar este o
poveste de dragoste dintre cele mai ciudate.
Mi-a trecut rapid pasiunea cu cititul. Deşi pe la vârsta aceea
găseam mult mai atractivă o copertă de carte cu colţuri rotunjite
decât o colegă adevărată, cu formele ei, nu m-am ţinut mult de
asta. S-a întâmplat „liceul”. Adică, am intrat într-a noua ca
fiind coleg cu alţi doi tipi şi încă douăzeci şi şapte de
fete. Mare plăcere, în cealaltă clasă erau aproape douăzeci de
băieţi şi vreo cinci fete. Aparent, aşa un venit mediile. Şi eu,
deşi numele meu începe cu T, sunt primul din clasă. Adică, am
fost. M-am împrietenit cu unul dintre acei colegi pentru o perioadă
scurtă de timp. El m-a scos în lume. Adică am aflat şi eu că
Aenel-ul nu este chiar ultimul oraş de pe Part'il. De fapt, aparent,
era chiar un oraş frumos. Cel puţin, când ştiai ce să faci când
pleci de acasă, şi mai ales când nu ieşeai afară doar din cauză
că mama ta nu îţi mai dădea bani să-ţi cumperi cărţi şi
trebuia să lucrezi, să faci pe baby-sitter-ul cu doi băieţi
gemeni mai răi decât orice creatură a iadului.
Colegul acesta, Aiden, m-a scos cu nasul din cărţi. M-am şi tuns
de dragul lui, într-un fel foarte rock-ish, devenind astfel unul
dintre acei băieţi care zâmbeau unei fete şi le aveau pe primile
zece să facă orice pentru el. Probabil că părul şaten şi cohii
verzi mă ajutau. Dar nu garantez. Şi înainte erau la fel. Oricum,
am ajuns aici din cauza lui Aiden.
Am progresat în anii de ligeu, şi am ajuns de la Robert, banalul
Robert, cum mă strigau profesorii, la Robb von T, cum eram strigat
în generală. Bine înţeles, în generala petrecută în minatul
cartier de mucitori al oraşului era cu totul altceva decât liceu
din centrul său. Aici eram un nimeni. Acolo eram un VIP. Acolo eram
considerat bogat, tata câştiga peste zece mii de t'oni în fiecare
luna, cu aproape cinci mai mult decât oricine. Aici, tata avea un
salaiu sub acceptabil. Dar aiden a avut grijă să păstreze secret
unde stau şi din ce familie provin. De aceea am devenit din nou un
membru distins al ierarhiei şcolare. Nu exista concurs de
space-o-scatter la care eu şi cu Maddei să nu particip. Şi să nu
câştig. Eram, pe scurt, cel mai bun la ce îi interesa pe ei. Aveam
tot ce îmi doream, când îmi doream, cum îmi doream. Aşadar, eram
perfect pentru ei. Tata lucra pe Calus Nouă, de aceea nu era
niciodată acasă, iar mama a murit într-un accident de maşină.
Toate petrecerile pe care le-am dat vreodată, adică două, erau
într-o casă pe care o închiriase Aiden pentru mine. Aparent, în a
fi guvernator de Calus Zece nu era chiar aşa de rău cum spunea
tata. Aveai mai mulţi bani decât ai fi putut cheltui într-o viaţă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu