joi, 7 iunie 2012

3851 - Fata cu portocale, partea I


Mă apucase, pe la paişpe ani, cred, cheful de a citi cărţi scrise acum mai bine de o mie de ani. Este interesant. Adică, viziunea atât de simplă a oamenilor de pe atunci, fără un milion de aparate, utile sau inutile, care să le îngreuneze existenţa din ce în ce mai tare. Cel puţin, mie îmi îngreunează existenţa. M-am apucat de o carte scrisă prin 2000 şi ceva. Nu ştiam de ce aş citii aşa ceva, din moment ce eu nu putea mă arunc cu capul înainte când vine vorba de romace-uri. Dar mi-a plăcut titlul. „Fata cu portocale”. Înainte să se termine de salvat în memoria iBook-ului, sub două minute, mi-am imaginat ce aş scrie eu într-o carte cu un asemenea titlu.
Aş fi scris despre o fată care vindea portocale, probabil o fată săracă, dar extrem de frumoasă. Sunt un visător, nu ai ce-i face. Nu ştiu de ce, dar mi-am imaginat-o ca arătând ca şi o colegă. Trecând peste asta, mi l-am imaginat pe personajul principal cumpărând de la ea în fiecare zi câte două, trei portocale, fără un scop anume, doar pentru a intra în vorbă cu ea. Dar ea era îndărgostită de fratele lui (cred că am citit asta într-o altă carte) aşa că el purta o aşa-numită one-sided love. Îmi plăcea ideea asta. Din păcate nu am apucat s-o dezvolt mai tare. Cartea se terminase de download-at, aşa că trebuia să văd dacă aveam dreptate.
Am trecut prin primele pagini cu un dezinteres total. De fapt, dacă te gândeai, nu prrezentau nimic altceva decât poveseta unui tânăr care şi-a pierdut tatăl, şi a cărei familie descoperă un ditai manuscrisul într-un cărucior (mi-a luat ceva să-mi aduc aminte că înainte oamenii nu puteau manipula gravitaţia cu uşurinţa cu care o facem astăzi) şi că în el se apucă de povestit despre ceva, punându-i tot felul de întrebări care, aparent, nu au răspuns. Dar, apoi, am aspirat cartea. Nu vă voi spune mai multe, vă las să citiţi singuri. Cu toate astea, vă pun că sfârşitnul nu este cel imaginat de mine. Nu există o fată care vinde portocale. Dar este o poveste de dragoste dintre cele mai ciudate.

Mi-a trecut rapid pasiunea cu cititul. Deşi pe la vârsta aceea găseam mult mai atractivă o copertă de carte cu colţuri rotunjite decât o colegă adevărată, cu formele ei, nu m-am ţinut mult de asta. S-a întâmplat „liceul”. Adică, am intrat într-a noua ca fiind coleg cu alţi doi tipi şi încă douăzeci şi şapte de fete. Mare plăcere, în cealaltă clasă erau aproape douăzeci de băieţi şi vreo cinci fete. Aparent, aşa un venit mediile. Şi eu, deşi numele meu începe cu T, sunt primul din clasă. Adică, am fost. M-am împrietenit cu unul dintre acei colegi pentru o perioadă scurtă de timp. El m-a scos în lume. Adică am aflat şi eu că Aenel-ul nu este chiar ultimul oraş de pe Part'il. De fapt, aparent, era chiar un oraş frumos. Cel puţin, când ştiai ce să faci când pleci de acasă, şi mai ales când nu ieşeai afară doar din cauză că mama ta nu îţi mai dădea bani să-ţi cumperi cărţi şi trebuia să lucrezi, să faci pe baby-sitter-ul cu doi băieţi gemeni mai răi decât orice creatură a iadului.
Colegul acesta, Aiden, m-a scos cu nasul din cărţi. M-am şi tuns de dragul lui, într-un fel foarte rock-ish, devenind astfel unul dintre acei băieţi care zâmbeau unei fete şi le aveau pe primile zece să facă orice pentru el. Probabil că părul şaten şi cohii verzi mă ajutau. Dar nu garantez. Şi înainte erau la fel. Oricum, am ajuns aici din cauza lui Aiden.
Am progresat în anii de ligeu, şi am ajuns de la Robert, banalul Robert, cum mă strigau profesorii, la Robb von T, cum eram strigat în generală. Bine înţeles, în generala petrecută în minatul cartier de mucitori al oraşului era cu totul altceva decât liceu din centrul său. Aici eram un nimeni. Acolo eram un VIP. Acolo eram considerat bogat, tata câştiga peste zece mii de t'oni în fiecare luna, cu aproape cinci mai mult decât oricine. Aici, tata avea un salaiu sub acceptabil. Dar aiden a avut grijă să păstreze secret unde stau şi din ce familie provin. De aceea am devenit din nou un membru distins al ierarhiei şcolare. Nu exista concurs de space-o-scatter la care eu şi cu Maddei să nu particip. Şi să nu câştig. Eram, pe scurt, cel mai bun la ce îi interesa pe ei. Aveam tot ce îmi doream, când îmi doream, cum îmi doream. Aşadar, eram perfect pentru ei. Tata lucra pe Calus Nouă, de aceea nu era niciodată acasă, iar mama a murit într-un accident de maşină. Toate petrecerile pe care le-am dat vreodată, adică două, erau într-o casă pe care o închiriase Aiden pentru mine. Aparent, în a fi guvernator de Calus Zece nu era chiar aşa de rău cum spunea tata. Aveai mai mulţi bani decât ai fi putut cheltui într-o viaţă.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu